Need a break. A summer break

There comes this time of the year...

E perioada aceea a anului in care nu iti doresti decat o pauza; iti doresti sa ajungi acasa, sa-ti arunci undeva pe un scauna ghiozdanul, geanta, laptopul si toate grijile si sa te pui in pat. E perioada din an in care oricat te-ai forta, in fiecare luni te trezesti cu gandul la vineri. Visezi sa te poti pune in pat si sa sti ca poti sa dormi oricat pentru ca a doua zi nu ai nicio obligatie. Vei lenevi astfel 2-3 zile, dupa care vei realiza ca te plictisesti groaznic si atunci iti vei cauta prietenii... Vor urma niste luni pline de relaxare, amuzament si armonie, de care bineinteles te vei satura si iti vei dori sa se termine odata vacanta si sa iti reincepi munca...

Acum e timpul sa visezi, sa numeri fiecare saptamana, fiecare zi pana la vacanta. Incepi sa te recalcitrezi la orice lucru, cat de marunt, nimic nu-ti mai convine si depui eforturi din ce in ce mai mari sa nu strici ce ai obtinut pana acum. Sau poate deja te-ai obisnuit: muncesti mai mult cand inca te simti capabil, sa fi sigur ca daca vei strica, iti va ramane totusi o parte suficient de substantiala pentru a-ti indeplini target-ul.

Stiti de ce mi-e dor acum? Mi-e dor de mare... mi-e dor sa stau intinsa pe nisip si apoi sa ma avant in apa...

Ganduri la miez de noapte...

Cateodata lacrimile iti aduc tristete, dar de cele mai multe ori ele iti readuc linistea. Lacrimile, mici picaturi ale sufletului, apar atunci cand nici nu te astepti si te fac sa constientizezi un anumit discomfort intre tine si lumea care te inconjoara. E oare nevoie sa versi lacrimi pentru a tine putin cont de ceea ce isi doreste inima ta? De cele mai multe ori da... Suntem prea preocupati sa parem ceea ce nu suntem, sa purtam o masca care nu ni se potriveste sau sa ne complacem in situatii neplacute, din simpla obisnuinta sau pentru ca ne-am bagat in cap ideea ca asa trebuie sa fie... Stam si asteptam sa se intample ceea ce de dorim in mod obsesiv si lasam sa treaca pe langa noi marile sanse si bucurii ale vietii, sanse cu care de cele mai multe ori nu ne vom mai intalni niciodata... Traim prea mult din regrete...

E in natura omului sa caute in cele mai nepotrivite locuri si sa fie el cel gasit cand nici nu se asteapta....

Sarbatori fericite!

Sentiment...

E ciudat de cate ori te vezi pus in fata unor situatii pe care te vezi nevoit sa le accepti mai mult din obligatie...si mai ciudat e ca de cele mai multe ori acestea sunt momentele de care iti aduci aminte cu cea mai mare placere... Ma incearca un sentiment diferit...stau si ma gandesc ca am nevoie de tine...am nevoie sa te vad, sa te cunosc... dar cum voi sti daca esti cel de care am nevoie? Te voi gasi oare, vreodata? Lasa-ma sa-mi traiesc visul... lasa-ma o clipa sa fiu eu... uita-te bine la mine, incearca sa ma cunosti... sa vezi de ce am nevoie de la tine... Nu am nevoie de intrebari idioate, nici de reprosuri, nu am nevoie de certuri... poti sa intelegi asta?

Ma visez de multe ori langa tine, stiu ca esti acolo undeva si ma astepti la fel cum te astept si eu pe tine... cateodata te pot simti si atunci ma uit in jurul meu si te caut...dar nu te gasec si ma intorc din nou la ale mele... te vad doar in vise si totusi sunt sigura ca existi... Iti poti imagina cum va fi cand valurile marii ne vor privi imbratisati, minunati de imaginea ei infinita... infinita, dar impreuna o vom putea cuprinde, doar impreuna.... Te astept, stiu ca nu mai este mult pana te voi gasi... si totusi unde esti?

Ganduri...

Nu stiu voua, dar mie mi se intampla cateodata sa ma pierd in ganduri frumoase, ganduri care mai tarziu se vor transforma in vise si care de multe ori devin idealul meu pentru o perioada de timp... In saptamana asta am fost interesata de fericire... totul a pornit de la ideea ca lucrurile care acum o saptamana, o luna, un an ma faceau fericita, acum trec pe langa mine fara macar sa le observ... Am incercat sa gasesc un raspuns la aceasta intrebare banala la prima vedere si intr-un final am gasit doua posibilitati: prima ar fi ca lucrurile care ma faceau sa ma simt bine s-au repetat atat de frecvent incat au devenit o obisnuinta, iar a doua consta in ideea ca standardele mele au crescut....

Ajungand la cele doua posibilitati am incercat sa merg mai departe: oare care sa fie cea corecta? E adevarat ca un lucru care se repeta cu o frecventa ridicata nu mai are acelasi farmec; dar e la fel de adevarat ca odata cu timpul necesitatile omului cresc si pana la urma e si normal... si totusi...care e raspunsul? Iata o intrebare care ma framanta din ce in ce mai mult... uneori ma intreb daca exista cu adevarat un raspuns, alteori ma gandesc ca ambele variante sunt raspunsul...dar intotdeauna stiu ca mai am mult de trait pana sa aflu exact ce este fericirea....

Poti numi iubire cand...

Momentan stau in pat, cu laptopul in fata si ma gandesc la ziua care a trecut... O zi care m-am invatat ceva nou, ceva ce mi-a dat si inspiratia pentru acest post... Plimbandu-ma prin sectia de chirurgie a Spitalului Judetean Mures, cu un scop bine definit, nu din curizoitate si cu atat mai putin din placere, m-am oprit la usa salonului vizat si privind catre patul cel mai indepartat de la geam, i-am privit pe bunicii mei, legati de mai mult de 44 de ani de casatorie. Daca de multe ori ne intrebam de ce trebuie sa mai ajungem in situatii atat de dificile pentru a realiza legaturile bine sudate de-a lungul timpului, in momentele acelea nu te poti gandi decat la un singur lucru : voi doi si restul lumii...

Am inteles acest lucru stand la usa salonului aproximativ cinci minute, cinci minute in care ei nu au rostit mai mult de doua propozitii, dar nici nu era nevoie deoarece uneori privirile arzatoare fac mai mult decat 1000 de cuvinte. Bunicul meu, legat de pat prin doua perfuzii si o sonda, sprijinit de bunica mea, dupa o viata petrecuta impreuna fara prea mari greutati... dar probabil ca trebuia sa vina si asta pentru a o determina pe bunica mea sa se lase de fumat dupa 40 de ani... In tot acest timp, bunicul manca din ceea ce i-a pregatit de acasa sotia lui, care nu il lasa nicio zi singur, nu il lasa nicio zi fara sa ii aduca mancare pregatita cu atata dragoste de ea acasa....

Ma gandesc daca sa intru sau nu, daca nu cumva sosirea mea va strica acest moment, dar intr-un final pasesc cu emotie inauntru si soptesc un scurt salut... Ma indrept spre ei... cei care ma privesc cu atata gingasie si dragoste incat imi sterg orice regret de a fi intrerupt momentul acela magic... Discutam multe lucruri, iar bunicul meu profund emotionat ma roaga printre lacrimi sa am grija de sufletul lui pereche pana se va intoarce acasa...el nu stie ca de doua saptamani de cand se afla departe de patul lui in fiecare noapte dorm altaturi de bunica mea...

Intre timp sosesc mama si matusa mea, iar bunicul se retrage pret de 10 minute pentru a se schimba in pijamale noi, cu ajutorul jumatatii lui...nu se poate descurca singur... Vizita s-a incheiat, e timpul sa ne intoarcem acasa, ne luam ramas bun, bunica mai ramane o clipa sa-si sarute dulce sotul.... In drumul nostru spre casa suna telefonul....e bunicul: i s-a facut deja dor de ea... maine incepand cu prima ora de vizita va fi din nou acolo alaturi de el, asa cum va fi in fiecare zi pana la intoarcerea lui in sanul familiei noastre.... Cu ochii inlacrimati de aceasta intamplare realizez ca iubirea e mult mai mult decat niste clipe frumoase petrecute alaturi de o persoana, realizez ca iubirea e totul si ca in cautarea ei merita sa-ti petreci tot timpul, pentru ca pana la urma sa te gaseasca ea pe tine. Si atunci va veni un El, care iti va sterge orice alta grija din privire si isi va lua locul de onoare in viata ta, cel care iti va arata ca iubesti si esti iubit...

Astazi am aflat ce este iubirea, am aflat ca e exagerat si chiar jignitor sa numesti astfel un impuls, un sentiment care dureaza o luna, o saptamana, un an-doi; la fel cum nu poti spune ca ti-ai intalnit jumatatea intr-o persoana care la prima greutate dispare din viata ta... Poti numi iubire atunci cand reusesti sa treci peste orice fel de certuri cu partenerul, pentru ca sti ca in ciuda tuturor dificultatilor, nicaieri nu te vei simti mai bine decat in bratele lui si ca oricat timp ar trece sentimentul iubirii va dainui in viata cuplului mult peste maruntisurile nesemnificative ale vietii...

Timp...

Ma gandeam la preocuparile noastre de zi cu zi... si sunt foarte fericita sa spun ca la sfarsitul zilei, cand ma uit in urma, vad ca nu a trecut o zi degeaba, nu am pierdut timpul aiurea si acum pot dormi linistita pentru ca stiu ca desi a mai trecut o zi din viata mea, am reusit sa o exploatez la maxim...

Vorbesc deseori cu bunicii mei intrebandu-i despre tineretea lor, imi place atat de mult sa ii aud depanand amintiri... si realizez ca ei duceau o viata mai incarcata si chiar mai asezata decat cea pe care o ducem noi....Am aflat ca ei primeau musafiri la fiecare sfarsit de saptamana si desi uneori nu faceau invitatii se gasea cineva sa le bata la usa... Am mai aflat ca bunica mea a muncit timp de 20 de ani fara sa aiba macar o saptamana de concediu si totusi avand la dispozitie doar sfarsiturile de saptamana a vizitat mai multe locuri decat parintii mei in 17 ani de casatorie. E ciudat ca desi timpul liber era mai scurt, era utilizat mai intens si mai productiv. E interesant sa asculti povestile bunicilor, poti afla lucruri despre viata care niciun program tv si niciun site nu ti le va putea arata vreodata...

Bunicilor le cade bine sa-si vada nepotii( in cazul meu nepoata, deoarece sunt singura la parinti la fel ca si parintii mei) interesati de povestile lor, iar eu stand in aceiasi curte in care si-au trait viata strabunicii mei, unde s-a nascut bunica mea, tata si locul pe care l-am numit si eu pentru prima data "acasa", ascult cu rabdare amintirile bunicilor si ma gandesc ca odata voi putea si eu transmite mai departe intamplarile familiei mele...


O sa inchei printr-un citat celebru a lui Aldous Huxely, care spunea ca "de la generatie la generatie nimic nu se schimba si totusi totul este complet diferit".

Un nou inceput....

Stand si uitandu-ma la vremea de afara imi aduc amite de ceva ce ni se spunea cand eram mici, in clasele 1-4 "Primavara toata natura renaste". Oare renastem si noi odata cu ea? Teoretic asa ar trebui...Daca pe parcursul iernii ne-am permis sa lenevim, acum ar trebui sa iesim mai des sa ne plimbam, sa facem jogging, deci sa luam putin aer proaspat de primavara. Acest anotimp este dupa parerea mea cel mai frumos, dar oare ne bucuram indeajuns de el? Din pacate nu prea... de cate ori nu venim obositi de la scoala/servici si ne punem in pat; de cate ori cand avem o zi libera nu ne punem in fata televizorului/computerului in loc sa mergem la o plimbare, sa iesim in oras? Adevarul este ca toti suntem constienti de aceste lucruri, dar mereu spunem ca e ultima data si ca e maine vom schimba ceva in viata noastra...dar mereu va fi un "maine".... Asa ca de ce sa nu incepem de acum? Acum, pentru ca s-ar putea sa realizam odata ca e prea tarziu si atunci nici toate lacrimile si regretele din lume nu ne vor aduce timpul inapoi.... Eu personal am asteptat primavara sa pot sta pe o banca in aer liber sa citesc o carte, am asteptat primavara sa dureze mai mult lumina zilei si sa pot profita din plin de ea... Voi ce planuri aveti in acest sezon???

Invingatori...

Dinamo a debutat in returul campionatului printr-o victorie cu universitatea craiova. Era si de asteptat ca milogii craioveni sa dea vina pe albitraj in cazul unei infrangeri, lucru care de altfel s-a si intamplat.Da, a fost penalty in minutul 12... dar oare sta meciul intr-o faza? Daca aveau ceva de demonstrat o faceau pana in minutul 90; aveau timp arhi suficient. Sa nu uitam ca in turul campionatului Dinamo a fost total dezavantajata in meciul cu aceiasi olteni, care la momentul respectiv declarau sus si tare ca orice albitru mai greseste si e ceva normal... Se pare ca e normal doar cand se greseste in avantajul lor. Asta e fotbalul romanesc, echipele noatre nu stiu sa piarda si din pacate am o veste foarte proasta pentru voi: intr-un meci nu pot castiga ambele echipe... Si tipic romanesc cand ne vine randul sa pierdem "albitrii sunt de vina". Macar ati aratat ceva tot meciul? NIMIC... v-am dominat clar, fara niciun drept de apel. Daca voi aveati nevoie de un penalty sa invingeti, sunteti de-a dreptul penibili... Si cum pe teren nu ati aratat nimic, aruncati cu vorbe goale, loviti in imaginea clubului advers. Dar ghiciti ce... suntem obisnuiti sa fim loviti din toate partile.... Stiti...exista si o vorba "invingatorul e intotdeauna singur" si noi ne-am nascut invingatori, deci nu ne afectati cu absolut nimic. Ceea ce nu va dati voi seama e ca vorbele voastre aruncate din simpla frustrare si neputinta nu fac altceva decat sa demonstreze lipsa voastra de caracter. Jucatorii nostri au luptat, au castigat, v-au dominat fara niciun drept de apel si au luat cele trei puncte. Voi v-ati facut de ras! Daca aveati dreptate atunci in repriza a2a ne rupeati. Dar nici macar sa dati un sut periculos pe poarta nu stiti...

Cu riscul de a ma repeta vreau sa inchei prin a va spune ca un meci nu consta intr-o faza si in momentul in care ati avut doar doua ocazii in 90 de minute si ati fost presati 99.9%, ati fost invinsi. Daca in repriza a2a demonstrati ceva, aveati tot dreptul sa comentati si sa sariti, dar asa pregatiti-va constiincios urmatorul meci si aveti grija pe viitor sa va aratati forta in teren, nu in afara lui.

Lumea in care traim....

Stau de multe ori si privesc in jurul meu si nu pot sa cred ce vad.... De ce? Raspunsul e foarte simplu... pentru ca dimineata cand merg la scoala vad pe drum cel putin 5 persoane cu vraste cuprinse intre 11-16 ani care fumeaza, pentru ca de fiecare data cand deschid televizorul raman in stare de soc: profesoare care bat politisti, elevi care se drogheaza si mai stiu eu ce alte grozavii...dar mai ales cand constatam aceste lucruri ni se raspunde foarte clar " Si ce are?"
Nu ne mai pasa de nimic in jurul nostru, bucuria este reprezentata pentru multi de bautura, tigari, cluburi... Dar cati dintre noi mai citesc o carte? Cati dintre noi merg la teatru? si mai ales Catora dintre noi le pasa?
Mergand mai departe ma ingrozesc cand vad cate-un specimen cu buze roz care depasesc cu mult conturul normal si date pe fata cu fond de ten de 3 cm... Mai avem oare gusturi in secolul 21? Sau punem de toate pe noi sa fie....
Si bineinteles ca de vina este generatia tanara... pai daca adultii nu stiu altceva decat sa-si urmareasca propiul interes, iar la scoala 85% din profesori sunt total incompetenti, care este vina noastra? In momentul in care un profesor umbla pe coridor cu tigara in gura, cu ce tupeu mai vine sa-ti ceara tie explicatii? Cand un profesor vine la ora si te pune sa conspectezi din carte, cum vine ora urmatoare sa te asculte? Cand lectia predata de un profesor este un nonsens, fiecare propozitie neavand o legatura cu cealalta, ce ar trebui tu sa intelegi? Cand ceri ajutorul dirigintelui si de fiecare data raspunsul este "nu pot face nimic" , cat de motivat poti fi? si exemplele pot continua la nesfarsit....
Si atunci va intreb : In ce lume traim? Si generatia tanara ce procentaj de vina are?

"Castelul din nori s-a sfaramat"

Tocmai am terminat de citit cartea lui Stieg Larsson si mi-a placut foarte foarte mult...trebuie sa recunosc ca avand in vedere grosimea ei(853 pg), a trebuit sa-mi sacrific cam tot weekend-ul citind-o, dar sacrificiul a meritat. Este vorba despre o carte politista, cu un subiect complex, care te tine pe jar cam pe tot parcursul ei...
Iata si cateva date oficiale despre roman(descrierea aflata pe coperta din spate):


<Millennium! S-a împlinit ceea ce speraţi la sfârşitul celui de-al doilea volum: Lisbeth Salander nu a murit. Dar nu vă bucuraţi întru totul: rănită mortal, ea rămâne prizonieră câteva săptămâni bune în spital, neputând nici să se mişte, nici să acţioneze cumva. Este încolţită din toate părţile, acuzaţii grave apasă asupra ei. Mai este o problemă: tatăl ei, fostul spion Zalachenko, pe care ea are toate motivele să-l urască de moarte şi pe care l-a rănit cu o lovitură de secure în cap, se află la acelaşi spital, în camera vecină.
Misterioasa Secţie ilegală care s-a constituit cu ani în urmă în sânul serviciilor secrete îşi continuă activităţile subterane. Ca să poată rămâne în umbră, oamenii Secţiei au tot interesul să-i elimine pe cei care le-au ghicit existenţa.
De partea binelui, putem conta pe Mikael Blomkvist care, pe de-o parte ţine foarte mult la Lisbeth, deşi nu are voie să o vadă în starea în care ea se află, pe de altă parte, încearcă să aducă la lumină o conspiraţie şi un secret de stat care, odată revelate, ar dovedi nevinovăţia acesteia. Întrebarea este: mai poate Mikael conta pe prietena lui, Erika Berger, acum când aceasta devine redactor-şef al unei publicaţii concurente?
Lisbeth Salander – o tânără hackeriţă genială, dar şi puţin stranie – şi Mikael Blomkvist – jurnalist seducător care reuşeşte să scoată întotdeauna la iveală subiecte încinse (un fel de alter ego al autorului) – sunt personajele principale ale trilogiei Millennium. În primul volum, BĂRBAŢI CARE URĂSC FEMEILE, cei doi rezolvă un caz misterios: Harriet Vanger, moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii din Suedia, a dispărut cu 40 de ani în urmă. Un scenariu fascinant care combină misterul unei crime, saga unei familii, o poveste de dragoste şi o intrigă financiară. Volumul 2, FATA CARE S-A JUCAT CU FOCUL, se centrează pe Lisbeth Salander care devine brusc ţinta unei conspiraţii, la baza căreia se află o facţiune ultramisterioasă a serviciilor secrete suedeze. Salander este vânată de poliţie, Blomkvist aduce la lumină o afacere murdară în care, în spatele comerţului cu prostituate, se ascunde de fapt un secret de stat. Lisbeth Salander este împuşcată în cap, umăr şi picior.>>


Pot spune ca m-a surprins, chiar de mult nu am mai citit o carte cu un asemenea interes, asa ca o recomand cu placere tuturor cititorilor trecuti de 15 ani...

Blog

Pentru ca orice parere merita auzita si pentru ca oricine are un mod diferit de a gandi, e din ce in ce mai interesant sa citesti bloguri... Dar daca tu citesti gandurile, problemele si opiniile altora poate au si ei curiozitatea sa le cunoasca pe ale tale. Cu siguranta vor fi mereu contestatari, dar daca unei singure persoane ii face placere sa iti auda noile aiureli, de ce nu?
Deci, nu-mi ramane nimic de spus decat "Bun venit pe blogul meu!"