Sentiment...

E ciudat de cate ori te vezi pus in fata unor situatii pe care te vezi nevoit sa le accepti mai mult din obligatie...si mai ciudat e ca de cele mai multe ori acestea sunt momentele de care iti aduci aminte cu cea mai mare placere... Ma incearca un sentiment diferit...stau si ma gandesc ca am nevoie de tine...am nevoie sa te vad, sa te cunosc... dar cum voi sti daca esti cel de care am nevoie? Te voi gasi oare, vreodata? Lasa-ma sa-mi traiesc visul... lasa-ma o clipa sa fiu eu... uita-te bine la mine, incearca sa ma cunosti... sa vezi de ce am nevoie de la tine... Nu am nevoie de intrebari idioate, nici de reprosuri, nu am nevoie de certuri... poti sa intelegi asta?

Ma visez de multe ori langa tine, stiu ca esti acolo undeva si ma astepti la fel cum te astept si eu pe tine... cateodata te pot simti si atunci ma uit in jurul meu si te caut...dar nu te gasec si ma intorc din nou la ale mele... te vad doar in vise si totusi sunt sigura ca existi... Iti poti imagina cum va fi cand valurile marii ne vor privi imbratisati, minunati de imaginea ei infinita... infinita, dar impreuna o vom putea cuprinde, doar impreuna.... Te astept, stiu ca nu mai este mult pana te voi gasi... si totusi unde esti?

Ganduri...

Nu stiu voua, dar mie mi se intampla cateodata sa ma pierd in ganduri frumoase, ganduri care mai tarziu se vor transforma in vise si care de multe ori devin idealul meu pentru o perioada de timp... In saptamana asta am fost interesata de fericire... totul a pornit de la ideea ca lucrurile care acum o saptamana, o luna, un an ma faceau fericita, acum trec pe langa mine fara macar sa le observ... Am incercat sa gasesc un raspuns la aceasta intrebare banala la prima vedere si intr-un final am gasit doua posibilitati: prima ar fi ca lucrurile care ma faceau sa ma simt bine s-au repetat atat de frecvent incat au devenit o obisnuinta, iar a doua consta in ideea ca standardele mele au crescut....

Ajungand la cele doua posibilitati am incercat sa merg mai departe: oare care sa fie cea corecta? E adevarat ca un lucru care se repeta cu o frecventa ridicata nu mai are acelasi farmec; dar e la fel de adevarat ca odata cu timpul necesitatile omului cresc si pana la urma e si normal... si totusi...care e raspunsul? Iata o intrebare care ma framanta din ce in ce mai mult... uneori ma intreb daca exista cu adevarat un raspuns, alteori ma gandesc ca ambele variante sunt raspunsul...dar intotdeauna stiu ca mai am mult de trait pana sa aflu exact ce este fericirea....

Poti numi iubire cand...

Momentan stau in pat, cu laptopul in fata si ma gandesc la ziua care a trecut... O zi care m-am invatat ceva nou, ceva ce mi-a dat si inspiratia pentru acest post... Plimbandu-ma prin sectia de chirurgie a Spitalului Judetean Mures, cu un scop bine definit, nu din curizoitate si cu atat mai putin din placere, m-am oprit la usa salonului vizat si privind catre patul cel mai indepartat de la geam, i-am privit pe bunicii mei, legati de mai mult de 44 de ani de casatorie. Daca de multe ori ne intrebam de ce trebuie sa mai ajungem in situatii atat de dificile pentru a realiza legaturile bine sudate de-a lungul timpului, in momentele acelea nu te poti gandi decat la un singur lucru : voi doi si restul lumii...

Am inteles acest lucru stand la usa salonului aproximativ cinci minute, cinci minute in care ei nu au rostit mai mult de doua propozitii, dar nici nu era nevoie deoarece uneori privirile arzatoare fac mai mult decat 1000 de cuvinte. Bunicul meu, legat de pat prin doua perfuzii si o sonda, sprijinit de bunica mea, dupa o viata petrecuta impreuna fara prea mari greutati... dar probabil ca trebuia sa vina si asta pentru a o determina pe bunica mea sa se lase de fumat dupa 40 de ani... In tot acest timp, bunicul manca din ceea ce i-a pregatit de acasa sotia lui, care nu il lasa nicio zi singur, nu il lasa nicio zi fara sa ii aduca mancare pregatita cu atata dragoste de ea acasa....

Ma gandesc daca sa intru sau nu, daca nu cumva sosirea mea va strica acest moment, dar intr-un final pasesc cu emotie inauntru si soptesc un scurt salut... Ma indrept spre ei... cei care ma privesc cu atata gingasie si dragoste incat imi sterg orice regret de a fi intrerupt momentul acela magic... Discutam multe lucruri, iar bunicul meu profund emotionat ma roaga printre lacrimi sa am grija de sufletul lui pereche pana se va intoarce acasa...el nu stie ca de doua saptamani de cand se afla departe de patul lui in fiecare noapte dorm altaturi de bunica mea...

Intre timp sosesc mama si matusa mea, iar bunicul se retrage pret de 10 minute pentru a se schimba in pijamale noi, cu ajutorul jumatatii lui...nu se poate descurca singur... Vizita s-a incheiat, e timpul sa ne intoarcem acasa, ne luam ramas bun, bunica mai ramane o clipa sa-si sarute dulce sotul.... In drumul nostru spre casa suna telefonul....e bunicul: i s-a facut deja dor de ea... maine incepand cu prima ora de vizita va fi din nou acolo alaturi de el, asa cum va fi in fiecare zi pana la intoarcerea lui in sanul familiei noastre.... Cu ochii inlacrimati de aceasta intamplare realizez ca iubirea e mult mai mult decat niste clipe frumoase petrecute alaturi de o persoana, realizez ca iubirea e totul si ca in cautarea ei merita sa-ti petreci tot timpul, pentru ca pana la urma sa te gaseasca ea pe tine. Si atunci va veni un El, care iti va sterge orice alta grija din privire si isi va lua locul de onoare in viata ta, cel care iti va arata ca iubesti si esti iubit...

Astazi am aflat ce este iubirea, am aflat ca e exagerat si chiar jignitor sa numesti astfel un impuls, un sentiment care dureaza o luna, o saptamana, un an-doi; la fel cum nu poti spune ca ti-ai intalnit jumatatea intr-o persoana care la prima greutate dispare din viata ta... Poti numi iubire atunci cand reusesti sa treci peste orice fel de certuri cu partenerul, pentru ca sti ca in ciuda tuturor dificultatilor, nicaieri nu te vei simti mai bine decat in bratele lui si ca oricat timp ar trece sentimentul iubirii va dainui in viata cuplului mult peste maruntisurile nesemnificative ale vietii...

Timp...

Ma gandeam la preocuparile noastre de zi cu zi... si sunt foarte fericita sa spun ca la sfarsitul zilei, cand ma uit in urma, vad ca nu a trecut o zi degeaba, nu am pierdut timpul aiurea si acum pot dormi linistita pentru ca stiu ca desi a mai trecut o zi din viata mea, am reusit sa o exploatez la maxim...

Vorbesc deseori cu bunicii mei intrebandu-i despre tineretea lor, imi place atat de mult sa ii aud depanand amintiri... si realizez ca ei duceau o viata mai incarcata si chiar mai asezata decat cea pe care o ducem noi....Am aflat ca ei primeau musafiri la fiecare sfarsit de saptamana si desi uneori nu faceau invitatii se gasea cineva sa le bata la usa... Am mai aflat ca bunica mea a muncit timp de 20 de ani fara sa aiba macar o saptamana de concediu si totusi avand la dispozitie doar sfarsiturile de saptamana a vizitat mai multe locuri decat parintii mei in 17 ani de casatorie. E ciudat ca desi timpul liber era mai scurt, era utilizat mai intens si mai productiv. E interesant sa asculti povestile bunicilor, poti afla lucruri despre viata care niciun program tv si niciun site nu ti le va putea arata vreodata...

Bunicilor le cade bine sa-si vada nepotii( in cazul meu nepoata, deoarece sunt singura la parinti la fel ca si parintii mei) interesati de povestile lor, iar eu stand in aceiasi curte in care si-au trait viata strabunicii mei, unde s-a nascut bunica mea, tata si locul pe care l-am numit si eu pentru prima data "acasa", ascult cu rabdare amintirile bunicilor si ma gandesc ca odata voi putea si eu transmite mai departe intamplarile familiei mele...


O sa inchei printr-un citat celebru a lui Aldous Huxely, care spunea ca "de la generatie la generatie nimic nu se schimba si totusi totul este complet diferit".

Un nou inceput....

Stand si uitandu-ma la vremea de afara imi aduc amite de ceva ce ni se spunea cand eram mici, in clasele 1-4 "Primavara toata natura renaste". Oare renastem si noi odata cu ea? Teoretic asa ar trebui...Daca pe parcursul iernii ne-am permis sa lenevim, acum ar trebui sa iesim mai des sa ne plimbam, sa facem jogging, deci sa luam putin aer proaspat de primavara. Acest anotimp este dupa parerea mea cel mai frumos, dar oare ne bucuram indeajuns de el? Din pacate nu prea... de cate ori nu venim obositi de la scoala/servici si ne punem in pat; de cate ori cand avem o zi libera nu ne punem in fata televizorului/computerului in loc sa mergem la o plimbare, sa iesim in oras? Adevarul este ca toti suntem constienti de aceste lucruri, dar mereu spunem ca e ultima data si ca e maine vom schimba ceva in viata noastra...dar mereu va fi un "maine".... Asa ca de ce sa nu incepem de acum? Acum, pentru ca s-ar putea sa realizam odata ca e prea tarziu si atunci nici toate lacrimile si regretele din lume nu ne vor aduce timpul inapoi.... Eu personal am asteptat primavara sa pot sta pe o banca in aer liber sa citesc o carte, am asteptat primavara sa dureze mai mult lumina zilei si sa pot profita din plin de ea... Voi ce planuri aveti in acest sezon???